Ferrari a câştigat primul său Campionat Mondial la Constructori în 2000, avându-l ca pilot pe Michael Schumacher. Trecuseră 21 de ani de când Jody Scheckter şi Gilles Villeneuve dominau campionatul. În ciuda acestui lucru, Ferrari au câştigat mai multe curse decât orice altă echipă, începând din 1950 încoace.

Ferrari reprezintă pentru mulţi oameni din lumea întreagă, însăşi Formula 1. Atunci când echipa câştigă toată Italia este în extaz şi echipa Ferrari este erou naţional; când pierde – pilotul este dat afară. Aceasta a fost, de fapt, perioada dinainte de Schumacher ... acum lucrurile stau un pic diferit ...

Alberto Ascari a câştigat primul său campionat mondial pentru Ferrari în 1952, iar colegul său Farina luând locul 2. Ascari a câştigat şi anul următor. Fangio a câştigat în 1956, conducând o Lancia-Ferrari, aşa cum era denumită echipa atunci. Campionatele au urmat în 1958, 1961, 1964, 1975, 1976, 1977, 1979, 1982 şi 1983. Dar toţi aceşti ani glorioşi sunt departe, aproape 20 de ani, în ciuda investiţiilor masive ale companiei – mamă Fiat.

Dar marea performanţă nu a revenit la fosta mare echipă decât după venirea lui Michael Schumacher în 1996, cu toate că designerul John Barnard a plecat la jumătatea sezonului la TWR-Arrows. Barnard a construit şasiul F310 ce va utiliza motorul V10 pentru prima oară, după ce echipa de la Maranelo favorizase întotdeauna motorul V12, mai puternic, dar mult mai puţin fiabil. Schumacher a terminat în acel an pe locul 3, cu victorii în Spania, Belgia şi Italia. Sezonul a adus 70 de puncte pentru Ferrari, în timp ce veşnicii rivali de la Williams adunaseră un enorm scor de 175 de puncte.

Schumacher a rămas la echipă în 1997, conducând aproape tot sezonul, dar echipa şi-a pierdut din tempo în ultimele 5 curse. Ultima cursă a sezonului a fost dramatică, Schumacher împotriva lui Villeneuve, dar germanul va părăsi pista după o încercare nereuşită de a-l depăşi pe canadian, iar speranţa Italiei la un nou titlu de campion s-a năruit din nou. Rezultatul a fost şi mai greu pentru Schumacher, care după ce a pierdut campionatul a mai fost şi suspendat pentru tentativa de acroşare a lui Villeneuve din timpul cursei.

           Schumacher a păstrat echipa şi pentru sezonul 1998, alături de Eddie Irvine pentru al treilea an consecutiv. Echipa era optimistă în privinţa noului şasiu F300 al lui Ross Brawn şi şi-au manifestat deschis încrederea că anul acesta sezonul va fi al lor. Nu a fost – dar au fost atât de aproape ... Sezonul a început extrem de prost, Schumacher abandonând în primele tururi ale Marelui Premiu al Australiei, iar Hakinnen câştigând o cursă controversată. Campionatul părea pierdut pentru echipa italiană, dar Schumacher şi-a dovedit clasa obţinând victorii în Argentina, Canada, Franţa, Ungaria şi Italia, unde Ferrari a obţinut un 1-2 superb pe circuitul propriu. McLaren a câştigat în final campionatul, dar Ferrari era pe poziţii de egalitate şi se lupta deja pentru titlu în următorul sezon.

La startul lui 1998, Jean Todt a declarat că Ferrari „trebuie să câştige, echipa nemaivând nici o scuză”. În 1999 nu s-au făcut, în schimb, asemenea predicţii. Cu toate acestea , masivele investiţii financiare, „echipa de vis” Schumacher, Todt, Brawn şi Byrne – se părea că nimic nu o va putea opri din obţinerea titlului. Din păcate, a fost din nou un an „atât de aproape şi, totuşi, atât de departe” de titlu, germanul şi echipa italiană pierzând din nou în faţa lui Hakinnen şi a echipei McLaren.

Şasiul F399 era performant, iar îmbunătăţitul motor Ferrari 048 era cel mai bun şi mai fiabil din F1. După atâta timp, în sfârşit, echipa lucra într-adevăr ca o echipă şi nu ca un colectiv de departamente şi şefi. Pentru al treilea sezon consecutiv, echipa a luptat până în ultima cursă pentru titlu şi a pierdut. Poate lucrurile ar fi decurs altfel, dacă Schumacher, în urma unor defecţiuni la sistemul de frânare-spate, nu s-ar fi accidentat grav în Marele Premiu al Marii Britanii. Germanul a suferit o dublă fractură la piciorul drept, şi deşi totul ar fi putut fi mult mai grav, încă o dată şansele la titlu îi erau destrămate. Toate speranţele echipei s-au îndreptat spre Eddie Irvine, care şi-a dovedit valoarea câştigând cursă după cursă, dar a pierdut titlul în ultima cursă la Suzuka în faţa aceluiaşi Hakinnen. Dar, apoi a venit vestea că Irvine pleacă la Jaguar Racing, nou înfiinţată, iar locul său la echipă va fi luat de Rubens Barichello.

Totuşi sezonul 1999 a reprezentat o performanţă pentru echipă, titlul la constructori câştigat fiind primul după 1982. Irvine a părăsit echipa după 4 ani, rămânând doar cu amintirea amară a unui titlu modial pierdut la mustaţă.

Sezonul 2000 s-a dovedit unul perfect pentru echipa italiană, cu un Michael Schumacher adunând puncte rapid, în defavoarea celor de la McLaren Mercedes. Nu au avut loc accidente majore, iar germanul şi-a acontat titlul cu o cursă înainte de finalul sezonului la bordul superbului şasiu F1-2000. Puţini au pus la îndoială reuşita Ferrari la a cincea încercare şi a fost o reuşită şi titlul la constructori pentru al doilea an consecutiv. A fost, de asemenea, şi anul lui Rubens Barichello ce a reuşit o emoţională victorie la Hockenheim, după ce pornise din coada grilei de start.

Pentru 2001, echipa nu are alt lucru de făcut decât să-şi apere titlurile, dar testele din presezon arată că se va da o bătălie a giganţilor, între Fiat , ce a achiziţionat Daimler Chrysler, şi Mercedes – Benz. Viitorul imediat al echipei se poate prevedea, datorită anunţului făcut că Schumacher va rămâne la Maranello până în 2004, iar Barichello îi va fi partener şi în 2002.