McLaren şi-au început calea către succes în 1963, atunci când Bruce McLaren a înfiinţat „Bruce McLaren Motor Racing LTD.”. Prima maşină McLaren şi-a făcut debutul în F1 la Marele Premiu al Monaco din 1966. Prima victorie a echipei a apărut în Belgia în 1968, cu Bruce McLaren ca pilot. Din păcate, Bruce a decedat tragic, în 1970 la Goodwood în timpul testelor unei maşini Can-Am Sportscar.

Dar abia în 1974, McLaren a câştigat primul său campionat mondial. Brazilianul Emerson Fittipaldi a devenit cel mai tânăr campion, la numai 22 de ani, în timp ce colegul său de echipă, Denny Hulme, a terminat pe locul 7 în ultimul său an în F1, iar în anul următor Ferrari a reuşit să învingă cuplul Fittipaldi şi Jochen Mass – echipa terminând pe un distant loc 3 în campionat.

1976 a fost anul Ferrari vs. McLaren – un sezon ce se va repeta un deceniu mai târziu. James Hunt a câştigat campionatul în ultima cursă din Japonia, Fuji. Nr.1 de la Ferrari a fost accidentat grav la Marele Premiu al Germaniei, pe circuitul de la Nurburgring. Lauda, nerefăcut complet a reuşit să revină pe pistă în Japonia, obţinând puncte preţioase pentru Ferrari, care deşi nu au câştigat titlul la piloţi au reuşit, în schimb, câştigarea titlului la constructori.

Compania actuală McLaren International a fost formată în septembrie 1980 în urma fuziunii dintre echipa McLaren şi compania britanică, Project Four, deţinută de actualul manager al echipei Ron Dennis. Project Four câştigase deja Formula 2 şi Formula 3 britanică. Grupul TAG (Tehnică de AvanGardă) şi-a unit forţele cu McLaren în 1982, când a finanţat construirea noului motor turbo al echipei. Construit de Porsche la indicaţiile speciale ale McLaren, motorul a dominat F1 între 1984-1985.

Echipa a trebuit să aştepte până în 1984, ca să obţină un nou titlu de campioni. Echipa obţinuse de la Porsche, un motor sponsorizat şi finanţat de TAG. McLaren a dominat campionatul cu Niki Lauda, care i-a suflat campionatul lui Alain Prost cu doar o jumătate de punct. McLaren TAG au câştigat campionatul cu uşurinţă, punctând de 3 ori mai mult decât principala sa rivală, Ferrari.

Alain Prost a venit la McLaren şi a câştigat campionatul în 1985 şi 1986. Anul 1987 a fost în schimb un an al dominaţiei Williams-Honda. McLaren a acţionat în vederea obţinerii motoarelor Honda pentru sezonul următor prin achiziţionarea pilotului lui Lotus-Honda, Ayrton Senna, ce avea numeroase legături cu constructorul japonez.

1988 a fost, însă, cel mai bun al echipei şi cel mai bun an al vreunei echipe din F1; au câştigat 15 din cele 16 curse disputate în victoriosul monopost McLaren MP4/4 Honda. Monza a fost singura cursă pe care echipa a pierdut-o în urma acroşajului dintre Senna, care era lider în acel moment, şi Jean Luis Schlesser, de la Williams Judd. McLaren a obţinut un incredibil punctaj de 199 de puncte (240 maximum posibile), iar Senna a câştigat campionatul la 3 puncte de Alain Prost. Mulţi cred că acest record nu va fi bătut niciodată.

McLaren a continuat cu motorul Honda V10s în 1989, de data aceasta Alain Prost va reuşi să-l învingă pe Senna în campionat. Senna i-a întors serviciul în 1990, câştigând din nou campionatul. Prost s-a îndreptat către noua echipă a lui Ferrari la sfârşitul sezonului şi, astfel, Senna şi McLaren au câştigat încă o dată în 1991, dar Williams erau doar la 14 puncte în spate, semn că vremurile se schimbau.

1992 a reprezentat sfârşitul dominaţiei McLaren. Nigel Mansell câştigă campionatul pentru Williams în 1992, după un sezon de dominaţie clară. Pentru McLaren 5 victorii cu motorul Honda V12 au reprezentat , totuşi, un sezon bun. În 1993, Honda s-a retras din F1, iar McLaren au fost obligate să folosească motoarele Ford V8, în regim de client. În ciuda celor cinci curse câştigate de Senna, atât el cât şi echipa vor trebui să se mulţumească cu locul 2 în campionat. În acest an, Senna a câştigat ultima sa cursă, înainte de tragicul accident de la Imola.

După şase ani la McLaren şi 3 titluri de campion, Ayrton Senna s-a transferat la Williams în 1994. Brazilianul a decedat tragic la Imola, într-un accident în timpul cursei, în timp ce McLaren nu au mai câştigat o cursă până în 1997, când David Coulthard a ieşit victorios la Melbourne, Australia.

1994 a fost un an dezastruos pentru McLaren, care acum folosea motoarele Peugeot. Fiabilitatea motoarelor a fost groaznică, dar piloţii Mika Hakkinen şi Martin Brundle (şi câteva curse Nigel Mansell) au reuşit, totuşi, să adune 42 de puncte. 1995 s-a dovedit şi mai cumplit, deşi motoarele Peugeot au fost înlocuite cu motoare Mercedes, care doreau un contract pe termen mai îndelungat cu gruparea engleză. Doar 30 de puncte obţinute de Hakkinen şi Mark Blundell – cel mai bun rezultat un loc 2 în Japonia şi Italia.

David Coulthard a venit la echipă de la Williams în 1996. Mercedes a produs un motor mult mai bun, dar poziţiile 5 şi 7 în campionat pentru piloţi au reprezentat o mare dezamăgire.

1997 a fost un an mai bun pentru marea lideră de altă dată. Coulthard câştigă la Melbourne şi Monza şi a fost foarte aproape să căştige în Canada. Mika Hakkinen a avut şi el ghinion la Silverstone şi Luxemburg, dar a obţinut prima sa victorie din carieră la Jerez, după ce noul campion mondial, Jacques Villeneuve, l-a lăsat să câştige.

În 1998 au apărut primele îmbunătăţiri. Designerul campionilor Williams, Adrian Newey, a venit la echipă pentru nou şasiu MP4/13, în timp ce Mercedes au promis o nouă şi foarte puternică maşină. Pe lângă aceasta, echipa a luat buna decizie de a schimba anvelopele pentru un an, trecând de la Goodyear la Bridgestone.

Cu toate lucrurile puse la punct, 1998 s-a dovedit un sezon excelent pentru echipa engleză. Nu au reuşit atâtea curse bune ca în 1998, dar au obţinut titlul de campioni atât la piloţi, prin Mika Hakkinen, cât şi la constructori. Cu toate acestea, campionatul debutase în circumstanţe controversate, deoarece David Coulthard a fost obligat de echipă să-l lase pe Mika Hakkinen să câştige  în prima cursă. Acest lucru a dat naştere la discuţii în cadrul echipei, iar decizia a fost că nu există pilot principal, iar pe pistă cel care trece primul linia de sosire acela să fie câştigătorul.

Cu toate acestea, la mijlocul sezonului, bătălia pentru titlu se încinsese, iar Ferrari şi Schumacher au câştigat trei curse la rând. McLaren aveau, într-adevăr, cea mai rapidă maşină, iar Hakkinen nu făcea greşeli majore, dar era vorba aici de fiabilitate, iar Ferrari stăteau mai bine la acest capitol. Astfel, după Marele Premiu al Italiei, Hakkinen şi Schumacher erau la egalitate de puncte – 80 fiecare. Campionatul a fost decis în ultima cursă (pentru a câta oară ?) problemele tehnice – start greşit şi pană la o roată – lăsând Ferrari fără titlu. Titlu care a ajuns, după 7 ani, la McLaren.

Şasiul 1999 – MP4/14 a fost unul din ultimele anunţate în pauza de iarnă, şi imediat zvonurile au început să circule – erau McLaren în criză ? primele teste de la Barcelona au amuţit gurile rău-voitorilor. Multe speranţe se puneau în noul şasiu MP4/14 şi în designerul echipei, Newey. McLaren beneficia de combinaţia câştigătoare – continuitatea piloţilor, echipei, anvelopelor. Totuşi, exista întotdeauna pericolul relaxării...

Începutul lui 199 a dovedit, încă o dată, că McLaren era cea mai rapidă maşină. Din păcate pentru echipă, puţine erau momentele în care monopostul parcurgea toată distanţa cursei. Cu toate acestea, accidentarea lui Schumacher la Silverstone le-a dat englezilor momentul de respiro de care aveau nevoie. Eddie Irvine a preluat stindardul Ferrari, dar la finalul sezonului Mika Hakkinen a obţinut titlul, Ferrari trebuind să se mulţumească cu titlul la constructori.

În timp ce Hakkinen a condus la fel de bine şi în 1999, Coulthard nu a reuşit să se adapteze în aceeaşi măsură, nereprezentând o concurenţă serioasă pentru colegul său de echipă sau pentru echipa Ferrari. Hakkinen şi-a fructificat toate şansele şi a reuşit 5 victorii, în timp ce Coulthard a reuşit doar două. Echipa a rămas neschimbată şi pentru sezonul 2000.

Soarta s-a schimbat pentru McLaren în anul 2000. Ferrari a obţinut titlurile modiale la piloţi şi la constructori, McLaren mulţumindu-se cu locurile secunde. Totuşi, echipa adunase 7 victorii, dar ca şi în 1999 suferea de pe urma fiabilităţii motoarelor la începutul de sezon. Pe plan tactic, echipa nu a reuşit să depăşească viziunea rivalului, Hakkinen a părut uşurat, la finalul sezonului că nu mai este campion. Ron Dennis, cu siguranţă că nu a fost încântat şi va fi interesant de văzut cum se va revigora echipa în 2001, cu aceeaşi formulă ca în 2000.