Priză aer superioară

Pentru creşterea puterii motoarelor maşinilor de curse se foloseşte viteza de înaintare a maşinii: prin dirijarea aerului către zona de admisie a motorului se produce o supra-presiune care are drept rezultat o umplere mai bună a cilindrilor şi deci performanţe mai bune.

În acest scop s-au construit prizele de aer superioare ("airbox" sau "airscope"), aflate în zona de deasupra capului pilotului.
În anii '70 dimensiunile acestor prize deveniseră excesive, astfel încît la viteze de 300 km/h se ajungea la creşteri ale puterii motoarelor de 30-35 CP. Dupa aceea pentru o scurta perioada în anii '80 prizele au fost interzise; acum însă folosirea lor e din nou regulamentară.

Astăzi dimensiunile prizelor de aer sînt limitate de constrîngerile aerodinamice şi de dimensiunile maxime de gabarit admise de regulament.

O priză de aer bine proiectată poate supra-alimenta motorul cu 0,04% la o viteză de 200 km/h şi cu 4,5-5% la viteza de 320 km/h, cu creşteri de putere de pînă la 40 CP. Acesta este motivul pentru care depăşirile "la aspiraţie" sint greu de realizat: maşina din spate nu mai beneficiază de aceste creşteri ale puterii motorului, datorită turbulenţelor create de maşina din faţă.
O altă influenţă puternică asupra eficacităţii prizei de aer o are casca pilotului, turbulenţele produse de aceasta fiind cu atît mai mici cu cît acesta este "înfundat" mai bine în scaun.

De aceea studiile aerodinamice încearcă să integreze cît mai bine casca pilotului în cockpit, astfel încît - împreună cu suprafeţele de protectie a capului şi gîtului la şocuri - aceasta să permită o eficacitate maximă a prizei de aer.