Pentru creșterea puterii motoarelor mașinilor de curse se folosește
viteza de înaintare a mașinii: prin dirijarea aerului către zona de
admisie a motorului se produce o supra-presiune care are drept rezultat o
umplere mai bună a cilindrilor și deci performanțe mai bune.
În acest scop s-au construit prizele de aer superioare ("airbox"
sau "airscope"), aflate în zona de deasupra capului pilotului.
În anii '70 dimensiunile acestor prize deveniseră excesive, astfel încît
la viteze de 300 km/h se ajungea la creșteri ale puterii motoarelor de
30-35 CP. Dupa aceea pentru o scurta perioada în anii '80 prizele au fost
interzise; acum însă folosirea lor e din nou regulamentară.
Astăzi dimensiunile prizelor de aer sînt limitate de constrîngerile
aerodinamice și de dimensiunile maxime de gabarit admise de regulament.
O priză de aer bine proiectată poate supra-alimenta motorul cu 0,04% la o
viteză de 200 km/h și cu 4,5-5% la viteza de 320 km/h, cu creșteri de
putere de pînă la 40 CP. Acesta este motivul pentru care depășirile
"la aspirație" sint greu de realizat: mașina din spate nu mai
beneficiază de aceste creșteri ale puterii motorului, datorită turbulențelor
create de mașina din față.
O altă influență puternică asupra eficacității prizei de aer o are
casca pilotului, turbulențele produse de aceasta fiind cu atît mai mici cu
cît acesta este "înfundat" mai bine în scaun.
De aceea studiile aerodinamice încearcă să integreze cît mai bine casca
pilotului în cockpit, astfel încît - împreună cu suprafețele de
protectie a capului și gîtului la șocuri - aceasta să permită o
eficacitate maximă a prizei de aer.
Trimite
aceasta pagina unui prieten interesat
E-mail: